Comunismul - prin ochii copilariei

Daca cineva m-ar provoca sa-mi rezum amintirile din timpul comunismului in trei cuvinte, i-as raspunde fara ezitare: foame, frig si intuneric. Am copilarit intr-un cartier marginas al Bucurestiului, unde apa calda si caldura erau un lux, curentul electric se intrerupea cand iti era noaptea mai draga, iar pe rafturilei alimentarei sedeau praful si celebrele, pe atunci, tacamuri (resturi de pui), salam de soia si nechezol (un echivalent insipid si dubios al cafelei). Retrospectiv, vad astazi asa-numita Epoca de Aur precum o neguroasa si nesfarsita iarna - din pricinile mentionate mai sus, anotimpul alb era intotdeauna cea mai crunta perioada de peste an. O iarna « rosie » in care toata lumea mima cate ceva: ei, Partidul si Tovarasul, se (pre)faceau, an de an, ca idealul utopic si absurd al lui Marx, omul multilateral dezvoltat, e din ce in ce mai aproape, date fiind maretele realizari socialiste, noi ne prefaceam ca traim bine, liberi si fericiti. Asta pana cand, in vreun fel sau altul deranjam ceva, iar atunci organele de control si represiune (de la meschinii activisti de Partid pana la Militie si sinistra Securitate) ne pedepseau cu supra de masura.

Imi aduc aminte de o intamplare din scoala generala - ma jucam impreuna cu colegii, in recreatie, iar la un momentdat am luat buretele, imbibat cu apa si praf de creta, de pe tabla si am vrut sa arunc cu el dupa un coleg. Nu stiu cum am facut, dar am nimerit tabloul Tovarasului Nicolae Ceausescu, tablou care domnea precum o icoana in fiecare clasa. Zoaiele din burete s-au scurs pe mutra iubitului Conducator si s-au uscat, schimonosindu-i si caricaturizandu-i figura. Tovarasa invatatoare si o multime de alti tovarasi profesori din scoala au explodat: in clasa noastra, nu se stie cum, tabloul era protapit undeva foarte sus si nicio scara disponibila in acel moment in scoala nu ajungea acolo pentru ca cineva sa curete chipul manjit. Pentru involuntara mea subversiune am fost aspru sanctionat: parintii mi-au fost chemati la scoala pentru a fi mustrati in fata colegiului profesoral, mi-au dat nota 4 la purtare si, intr-o comico-absurda ceremonie, mi-au luat cravata de pionier (situatie in care, spre hazul alor mei, am stat un semestru). Pe vremea aceea, avem un coleg de clasa, Spanu, care desena pe ascuns avioane cu zvastici pe ele - o nebunie de neinchipuit. M-am apucat sa desenez si eu cu el. Ceea ce nu m-a impiedicat ca, atunci cand, la limba romana, am avut drept tema sa compunem o poezie cu subiect la alegere, sa fac un elogiu in versuri - prima mea poezie - inchinat zilei de 26 ianuarie (ziua de nastere a multiubitului Conducator).



Era totul un cosmar? Cu siguranta, nu! Atata vreme cat renuntai la spiritul critic in tot ceea ce inseamna spatiu civic si-ti cautai eliberari si libertati interioare in carti si idei (atatea la cate puteai avea acces intr-un regim care cenzura tot ce parea "suspect"), puteai trece nevazut si nebagat in seama de sistem. In aceasta ordine de idei, tanara filosoafa romana Brandusa Palade a dezvoltat un concept foarte adecvat pentru Epoca de Aur: libertatea minimala (aici intrand arhicunoscuta Europa Libera, grupul de meditatie transcedentala a lui Petre Tutea, concertele rock si festivalurile de film de la Costinesti sau banalele cleveteli in familie sau intre prieteni). In ceea ce ma priveste pe mine, am fost un copil de multe ori fericit: blocul in care am copilarit a fost construit si ocupat in 1979 numai de cupluri tinere, care un an sau doi mai tarziu au... procreat. Am avut, asadar, o gasca uriasa de prieteni si prietene, iar comunismul nu a reusit sa ne strice (intru totul) copilaria



Anii '70 au fost draguti. Am amintiri placute din ei, dar nu stiu daca pentru ca situatia era cu adevarat destul de buna - economic vorbind - sau pentru ca o priveam cu ochii naivi si gata sa se bucure de orice ai copilariei, iar parintii, bietii de ei, incercau sa ne tina departe de problemele cu care se luptau ei, ca doar eram copii. Probabil din toate aceste cauze.

Ca sa vezi ce tin minte oamenii din copilaria lor: o amintire dulce de atunci e serbetul (pentru ca, dupa aceea, n-am mai avut mult timp parte de el). In anii '70, se gasea serbet de cel putin zece feluri - cu arome artificiale, evident, dar nu ne sinchiseam noi pe atunci de asta -, care se vindea nu in borcane, ci in niste ciudate cutii din plastic opac, albastru sau galben, cu o forma cum nici n-am mai vazut de atunci. Iar bunica noastra dinspre mama ne dadea serbetul uns pe paine - iarasi o chestie ciudata. Dar era bun.

Apoi au venit anii '80 si n-a mai fost asa frumos; dar, iarasi, cauzele arau amestecate: si situatia se deteriorase, Ceausescu isi pusese in cap sa plateasca datoria externa a Romaniei, drept care cred ca peste 80% din productia de orice mergea la export, iar noi ne bateam pe ce ramanea; iar pe de alta parte, acum si eu priveam situatia cu ochii intransigenti si intoleranti ai adolescentei





Spre sfarsitul anilor '80 - in Bucuresti, cel putin - lumea aproape ca nu mai vorbea despre altceva decat despre dificultatile procurarii celor necesare vietii de zi cu zi si despre frustrarile aferente.

Imi amintesc cum odata am stat, mai bine de doua ceasuri, iarna, la o coada la oua si s-au terminat inainte de a cumpara si eu; am venit acasa plangand, cu impresia oribila ca-mi irosisem doua ceasuri din viata absolut degeaba, fara a izbuti sa contribui cu ceva la aprovizionarea familiei. Obsesia procurarii hranei prin sacrificiul ritualic al "statului la coada" ne isterizase pe toti.

Dar, pana la urma, nu era chiar totul neplacut. Din unele puncte de vedere, chiar duceam o viata mai sanatoasa decat multi adolescenti de azi. Duminica - singura zi libera din saptamana, fiindca aveam scoala si sambata -, cum la televizor n-aveam ce vedea, plecam la patinoar, iarna; la strand, vara; in parc sau "la baschet in curtea scolii", in celelate anotimpuri. Si ne distram, uitand de toate; spuneam zeci de bancuri - trei sferturi erau dintre cele politice, care erau si cele mai hilare - si radeam pana nu mai puteam.

Si uite asa, mai plangand, mai razand, au trecut 22 de ani de viata in societatea socialista, din care trebuia sa facem - dupa expresia repetata pana la saturatie in discursurile personajelor politice ale vremii - o societate socialista multilateral dezvoltata.

N-am mai ajuns pana acolo - din fericire - pentru ca a venit revolutia si, in loc sa construim in continuare socialismul, ne-am apucat sa (re)construim capitalismul, ceea ce facem si in momentul de fata.


Aveam doar 10 ani in decembrie 89, asa ca o vedere clara si obiectiva asupra comunismului din acei ani mi-ar fi imposibil de realizat. Ca orice copil nascut in perioada predecembrista, imi amintesc, mai degraba, de penarele de lemn, de cerneala "Pelican", de husele de banca si de halatele pe care le imbracam la orele de chimie si la cele de ITP, de clasoarele cu timbre si de surprizele de colectie din gumele de mestecat turcesti si arabesti. Imi amintesc de uniforma de soim al patriei, apoi de cea de pionier, de cantecele pionieresti pe care, sincer, le-am repetat de atatea ori incat nici acum nu le-am uitat. Imi amintesc de serile petrecute la lumina lampii cu gaz sau a lumanarilor, de cartile lui Jules Verne si ale lui Alexandru Mitru, de prajiturile "ponci", facute din resturi, sau de brifcorul care costa doar 2 lei si 50 de bani.

Imi amintesc discurile de vinil pe care erau inregistrate povestile "Motanului incaltat", ale "Copiilor capitanului Grant" sau celebra "Petrica si lupul". Cine poate uita desenele animate cu Mihaela si Azorel, Lolek si Bolek, Lupul si iepurasul din "Nu pagadi zait" sau serialele poloneze "Arabela" si "Norii negri"? Cartile de colorat, soldateii de plastic, mingea de 35 de lei, jucariile chinezesti cu cheita si trusa Optik din care puteai mesteri tot felul de lunete si binocluri.





Cozile la paine, lapte, carne si altele nu ma impresionau. Doar ca ma plictiseam groaznic asteptand sa ajungem "mai in fata". Nu stiam alternativa, asa ca eram convins ca totul este normalitate. Chiar imi placeau crevetii vietnamezi, conservele de peste si painea intermediara unsa cu marmelada. Imi amintesc vag chiar si momentul in care programul TV s-a redus la doua ore dedicate exclusiv osanalelor pe linie de partid si murmurele oamenilor care se intalneau la piata. Cineva aruncase zvonul ca asa va fi de acum incolo si ca nu vom mai avea parte de "varietati" decat de Revelion.

A fost o lume diferita, cu bunele si relele ei, pe care mintea unui copil nu le putea discerne. A fost o lume cu un sistem de valori opus celui de astazi, la care noi, cei mici pe atunci, am minti daca am spune ca nu ne adaptasem. In fond, in anii copilariei, chiar este posibil totul...


Nu vreau inapoi Comunismul. Sunt nostalgic doar dupa padurile copilariei mele...

Pentru mine, Revolutia din '89 (pardon, lovitura de stat mascata de moartea si suferintele a mii de romani nevinovati) a venit pe cand aveam taman 13 ani jumatate. Prin urmare, o buna parte din copilaria mea s-a petrecut in perioada socialist-comunista a Romaniei; am prins ultimii ani din regimul lui Ceausescu.

Despre perioada neagra a stalinismului, aveau sa-mi povesteasca, tristi, bunicii; imi aduc aminte si acum sudalmele crancene ale bunicului meu (Dumnezeu sa-l odihneasca!) la adresa sacalilor rosii care i-au luat cu forta caii, vacile si alte animale la colectiv. Cine ii mai pastreaza in memorie pe taranii autentici, cunoaste relatia indescriptibila pe care o aveau acesti oameni absoluti cu animalele din ograda.

Dupa cum se poate vedea din fotografia alb-negru de mai jos, facuta acum multi ani, nu am scapat nici eu de cravata rosie atarnata de gat. Ca orice alt copil din generatia mea, am frecventat si organizatia micilor cercetasi ai regimului comunist, denumiti pompos si total aiurea, Pionieri... de parca activam in domenii de pionierat ale stiintei si cunoasterii sau exploram cine stie ce taramuri ascunse?!

Sincer va spun, ma incearca un serios sentiment de nostalgie cand imi aduc aminte de perioada aceea. O fi din cauza ca se suprapune cu anii frumosi ai copilariei, nu stiu ce sa va spun....




Parca pe atunci oamenii erau mai buni, mai destepti, mai uniti, mai frumosi si chiar mai aproape de Dumnezeu, in ciuda ateismului oficial propagat cu aplomb peste tot. Nu erau atat de disperati dupa avere si faima, precum dezorientatii din prezent. Nu erau atat de grabiti. Nici nu erau cretini, analfabeti, dezaxati sau mitocani, cum sunt - in opinia mea - majoritatea romanilor din zilele noastre.

Nu aveau 80 de canale TV, sute de reviste si ziare, nu exista Internet. Prin urmare, vroiau, nu vroiau, mai deschideau o carte, mai vedeau un spectacol de teatru, macar din plictiseala decat din convingere, si tot era un lucru bun la final. Fara atat de mult stres si factori externi deranjanti, erau obligati sa-si vorbeasca si sa se priveasca mai mult. Alt aspect pe care azi, din nefericire, l-am pierdut. Aceasta este insa o alta poveste, si va spun ca mi-ar lua pagini intregi daca intru in ea.

Una peste alta, ca tot e la moda sa regreti ceva din perioada vechiului (Oh, Doamne, cum au trecut 20 de ani?) regim, eu regret aerul de atunci. Era mai curat. Nu existau atatea masini care sa ne ucida si sa ne imbatranesca incetul cu incetul, cum se intampla azi. Si inca un aspect care vad ca scapa tuturor, nostalgici sau nu:

Oameni buni, pe atunci, Romania avea inca o Natura relativ intacta. Muntii si dealurile erau impadurite, existau zone salbatice, unde te puteai delecta cu aparitia fugara a animalelor salbatice. Cand ma uit la halul in care a ajuns astazi mediul ambiental al Romaniei, regret din tot sufletul perioada in care vana doar Ceausescu si acolitii sai, iar vilele si casoaiele care apareau in rezervatiile naturale tarii, se puteau numara pe degetele mainilor.

Atat.

Sper sa fiu iertat si inteles...

Sursa: Descopera.ro